Ma justificam acum doua zile cum de-am aparut si eu prin zona, asa ca o bloggerita la inceput de drum.
Dupa acel episod, de zvac al orgoliului meu, si dupa ce am devenit propietareasa de domeniu (gratis), am stat fain frumusel si m-am gandit: ce fel de blog sa imi fac? Mi-am zis in sinea mea: unul personal, dar nepersonalizat, deoarece nu sunt cine stie ce VIP sa imi "trag" unul personalizat. Cu alte cuvinte, am realizat ca nu castig mare lucru, nici macar trafic (de influenta), daca imi declar identitatea. In plus, am vazut ca diversi, cunoscuti sau mai putin cunoscuti publicului larg, scriu sub acoperirea anonimatului si nu s-ar spune ca n-au avut succes din aceasta cauza.
Ca sa vedeti ca am mai aruncat cate un ochisor prin
gradinile blogurile altora, chiar am citit cu surprindere intr-un
articol, de faptul ca vestitul Mircea Radu si-a incercat norocul in blogosfera, dar ... sub acoperire. Adevarul este ca saltul lui in primii 250 din Zelist este cu atat mai spectaculos cu cat el a scris fara ca cei care il citesc sa fie sub impactul numelui lui sonor.
Dupa aceste rationamente, m-am gandit: bine, bine, dar ce pseudonim sa folosesc? De la bun inceput, trebuie sa le declar vizitatorilor mei, prin orice expresie sau joc de cuvinte, ca vor avea de-a face cu o femeie, care imi place sa cred ca e perceputa de cei din jur ca fiind una normala.
Asa am ajuns sa scriu ca sunt o dama, care la momentul debutului, neavand nicio floare in vaza din casa, se simtea fara ... camelii. Mai mult, neavand vreodata stofa de curtezana, nu puteam fi in ochii vostri o "dama cu camelii".
Asa ca, cititorule drag, ma prezint in fata ta ca fiind Dama fara camelii.
Imi place sa cred, ca te vei simti atatat si-ti vei spune, precum francezul, Il y a une femme dans toutes les affaires ; aussitôt qu'on me fait un rapport, je dis : « Cherchez la femme !»
Tu ce spui, merita sa ma mai cauti?
Adrian Paunescu: in serviciul dv.
De-aicea, de pe patul de spital,
Pe care mă găsesc de vreme lungă,
Consider că e-un gest profund moral
Cuvântul meu la voi să mai ajungă.
Mă monitorizează paznici minimi,
Din maxima profesorului grijă,
În jurul obositei mele inimi
Să nu mă mai ajungă nicio schijă.
Aud o ambulanţă revenind,
Cu cine ştie ce bolnav aicea,
Alarma mi se pare un colind
Cu care se tratează cicatricea.
Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei,
Păziţi-vă şi inima, şi gândul,
De nu doriţi să vină anii grei,
Spitalul de urgenţă implorându-l.
Eu vă salut de-a dreptul cordial,
De-a dreptul cardiac, precum se ştie,
Recunoscând că patul de spital
Nu-i o alarmă, ci o garanţie.
Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani,
Eu însumi sunt mai omenos în toate,
Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani
Şi ţării mele minima dreptate.
Adrian Păunescu, 31 octombrie 2010, Bucureşti, Spitalul de Urgenţă.
PS: Din pacate, Dumnezeu nu i-a mai dat decat patru zile de trait, dar poate ii va asculta ruga sa-i dea, macar, Romaniei o "minima dreptate".